În momentul în care a apărut oportunitatea încadrării în SIE activam în cadrul unei companii multinaţionale din domeniul telecomunicaţiilor şi începusem să mă gândesc la identificarea unui job în concordanţă cu studiile pe care tocmai le finalizam.

O cunoştinţă mi-a solicitat un CV, sub legenda (aveam să aflu ulterior că aşa se numeşte "povestea" pe care mi-a spus-o) că o instituţie publică de top face angajări. Iniţial, am fost curios să aflu mai multe despre această misterioasă "instituţie publică de top" şi, când am fost contactat telefonic de o persoană care s-a recomandat utilizând aceeaşi sintagmă (de fapt un ofiţer de personal), am acceptat întâlnirea. După o serie de discuţii referitoare la ce făcusem până la acel moment, aşteptările mele de viitor, hobby-urile mele ş.a.m.d. am primit oferta de a mă gândi la o posibilă carieră de spion al României.

Nu am stat prea mult pe gânduri, ideea în sine mi se părea fascinantă, de undeva din filmele cu James Bond…şi am intrat în procedura propriu-zisă de selecţie pentru încadrare, cu teste şi evaluări de tot felul, care a durat câteva luni bune. Am început să înţeleg că a fi ofiţer de informaţii externe este cu totul altceva decât credeam eu, mult mai complex decât un personaj de film.

Evoluţia ulterioară în activitatea reală mi-a arătat fără echivoc diferenţa dintre film şi realitate. Astfel, ideea lansată de un fost profesor de universitate, conform căreia "un spion este mai mult John Le Carre decât Ian Fleming" şi-a găsit explicaţia în munca operativă depusă ulterior.

Pasiunea crescândă pentru subiectul serviciilor secrete, spaţiului              , relaţiilor internaţionale, m-a sprijinit în activitatea specifică, mi-a stimulat dorinţa de a mă documenta cât mai mult şi m-a ajutat, în multe cazuri, să fac faţă presiunilor cotidiene. În multe situaţii activitatea specifică s-a transformat într-un adevărat hobby.

Am cunoscut oameni inteligenţi, cu experienţă mare în domeniu, dispuşi să împărtăşească şi să ofere sfaturi din speţe şi situaţii cu care ei sau alţii s-au confruntat de-a lungul carierei. M-am acomodat relativ uşor, activitatea derulată concomitent cu urmarea cursurilor post-universitare obişnuindu-mă cu un ritm alert, încărcat profesional. De asemenea, pregătirea profesională specifică (cursuri de limbă, de formare etc.) m-a făcut să mă cunosc mai bine, ajutându-mă să mă adaptez treptat la cerinţele muncii specifice. Chiar şi restricţiile şi rigorile/regulile activităţii/"vieţii de spion" mi se par acum logice şi normale şi nici pe departe aşa greu de suportat cum m-am temut iniţial.

Acum mă pregătesc pentru următorul pas în cariera mea – misiunea externă. Sunt conştient că toate cazurile, toate situaţiile în care am fost pus în aceşti 5 ani, toate orele state peste program, toate weekend-urile petrecute la serviciu nu au reprezentat altceva decât acumulări continue pentru momentul în care voi fi în misiune, adică voi da, în sfârşit, examenul adevărat de "spion".

Din perioada facultăţii şi până la încadrare am lucrat aproximativ opt ani în vânzări. La început mi-am desfăşurat activitatea la firme mai mici, relativ obscure, dar odată cu terminarea studiilor (ştiinţe economice) m-am orientat către firme mai importante în care am urmărit atât exersarea cunoştinţelor dobândite în timpul facultăţii cât şi acumularea unora noi.

Nu mă gândeam la SIE. De fapt, ca să fiu sincer, nici nu prea ştiam că există un astfel de "angajator" pe piaţă. Am aplicat pentru un job nou şi am fost abordat telefonic de cineva – ulterior aveam să aflu că era un ofiţer al direcţiei de personal – care m-a întrebat dacă aş fi interesat de domeniul siguranţei naţionale. Chiar dacă la acel moment un astfel de job nu intra în opţiunile mele, am fost curios şi aşa am ajuns să intru în procesul de selecţie, care deşi lung, a fost foarte interesant şi plin de provocări.

Perspectiva de a lucra într-un serviciu de spionaj, cu toate aspectele pe care le cunoşteam sau care mi s-au adus la cunoştinţă ulterior a reprezentat o provocare care, odată cu avansarea în procesul de selecţie, s-a dovedit a fi o certitudine.

Am găsit profesionalism. Apreciez că m-am acomodat rapid, perioada de mentorat contribuind la acest lucru. Am avut în permanenţă în preajmă ofiţeri cu experienţă de la care am avut ce învăţa şi care mi-au oferit posibilitatea de a-mi dezvolta calităţile şi abilităţile. Totodată, am găsit un mediu propice care îmi oferă în permanenţă posibilitatea de a acumula noi şi noi cunoştinţe, de a-mi testa limitele şi de a progresa. Şi, nu în ultimul rând, faptul că fac toate aceste lucruri pentru ţară (adică şi pentru prieteni, pentru familie) reprezintă o motivaţie suficientă pentru a continua.

Mi-aduc aminte că, la finalul studiilor universitare (terminasem ingineria cu un proiect "revoluţionar" de cercetare aplicată în medicină), visam să descopăr lucruri nepătrunse de mintea umană, să contribui, prin munca mea, la dezvoltarea de noi tehnologii destinate medicinei.

Un vecin de bloc, despre care ştiam că lucrează undeva la guvern, m-a invitat într-o zi la un pahar de vorbă. După primele discuţii generale, "de încălzire", în care mi-a povestit cu pasiune amintiri despre perioada trăită împreună cu familia sa într-o ţară africană şi m-a chestionat, discret şi cu eleganţă, despre unele lucruri din viaţa mea (mi-am dat seama că multe le ştia deja, că mă studia practic de ceva timp) m-a întrebat, zâmbind, dacă nu aş vrea să devin spion al României.

Nu mi-a venit să-mi cred urechilor, eu, un proaspăt inginer mândru de micile lui realizări şi marile lui dorinţe, să devin dintr-o dată altcineva….însă, plăcându-mi istoria, citisem prea mult despre spionaj, visasem nu de puţine ori cum ar fi dacă ar fi…fără să mă iau vreodată în serios. Am zis un mare DA pe loc. Un an întreg au durat evaluările pentru încadrare, nu mai aveam răbdare. Până când a venit şi ziua în care am fost chemat să depun Jurământul militar. Și aceea a fost prima zi din noua mea viaţă ...de ofiţer operativ al SIE.

Au trecut 15 ani în slujba ţării, de pregătire, de acoperiri, de misiuni, de succese, uneori şi de nereuşite, asta-i viaţa, însă dacă s-ar da timpul înapoi aş da acelaşi răspuns, cu aceeaşi convingere. Am învăţat de la oameni deosebiţi, m-am format lângă oameni speciali, cu educaţie, cu inteligenţă, cu umor…am devenit toţi o familie, familia SIE.

Acum e rândul meu să-i formez, apoi să-i coordonez pe colegii mai nou încadraţi, aşa cum au făcut alţii cu mine, acum 15 ani.

SIE m-a schimbat, m-a transformat în cel ce sunt astăzi, m-a pregătit timp de şapte ani până la prima mea misiune de lungă durată (cum îi spunem noi) cu nu mai ştiu câte misiuni temporare de pregătire, de la o zi sau două la început, până la cele reale de săptămâni sau luni, pe diverse continente…pot spune că am văzut lumea. Dar nu lumea de la televizor sau din ziare, ci cea reală…aşa cum se vede şi se cunoaşte prin ochii unui spion.

E greu de descris cum te simţi când eşti în misiune, cum e gustul succesului sau amarul nereuşitei, însă ştiind tot timpul că tot ce faci este pentru România te mobilizezi, îţi găseşti resurse pe care nu le bănuiai că le ai, te autodepăşeşti…şi ai reprezentarea exactă a impactului muncii tale asupra siguranţei ţării.

Chiar dacă eşti singur pe spaţiul               sub nu ştiu ce acoperire, de fapt nu eşti. Echipa ta, colegii tăi de sprijin din Centrală sunt la fel de nedormiţi ca tine, sunt la fel de fericiţi sau de necăjiţi ca tine, pentru că totul e o muncă de echipă, nimeni nu decide şi nu face nimic singur.

Fiecare are rolul lui exact, responsabilităţile sale exacte şi toţi depindem unul de altul, toţi în slujba României.

Înainte de a opta pentru o carieră militară lucram în mediul universitar şi colaboram cu mai multe firme private, în domeniul traducerilor. Având în vedere că eram vorbitoare de limbi străine, un prieten mi-a sugerat ideea angajării într-o instituţie din zona securităţii naţionale, menţionându-mi că a sesizat în internet astfel de anunţuri de angajare. Am căutat în spaţiul virtual, am identificat site-ul SIE şi am aplicat pe internet pentru un loc de munca în domeniul meu de specializare.

În Serviciu am găsit un mediu riguros, ghidat după norme şi regulamente interne, în limitele legislaţiei naţionale, însă direcţionat pe eficienţă şi orientat spre atingerea nivelului maxim de performanţă. Pentru un produs al unei societăţi multiculturale, caracterizate de coexistenţa a două medii definitorii în educaţia de zi cu zi, atât cel real, cât şi cel virtual, recunosc faptul că tranziţia nu a fost uşoară. Acomodarea s-a produs treptat. A trebuit să accept că libertatea îmi este restricţionată şi să înţeleg şi de ce. Cu toate acestea, avantajele ce au urmat – îmbunătăţirea abilităţilor mele profesionale, ridicarea propriei scale de valori, precum şi continua evoluţie, aspectată benefic, a echipei din care fac parte – mi-au fost favorabile şi mi-au marcat pozitiv existenţa.

Am ajuns în SIE în urma unei aplicaţii pe mail. Eram funcţionar public de mulţi ani în administraţia centrală de stat, cu specializare în relaţii internaţionale.

În contextul în care mi-am dorit schimbarea profilului/domeniului de activitate, am început să caut oportunităţi de angajare, am identificat site-ul SIE, am completat aplicaţia de la secţiunea carieră şi, după câteva săptămâni, am fost contactată de cineva din cadrul direcţiei de personal.

Am intrat în procedură, am trecut test după test şi aşa am ajuns ofiţer SIE.

Ce am găsit în Serviciu? În primul rând, am fost surprinsă să găsesc persoane pe care le cunoşteam deja şi care mi-au devenit colegi. A fost un avantaj, am avut sentimentul unui domeniu cu care puteam să relaţionez şi în care puteam să performez.

În al doilea rând, am găsit un mediu de lucru cu anumite rigori impuse de specificul muncii care mi s-au părut, la momentul respectiv, prea rigide, limitative, unele chiar ciudate.

Primul an a fost cel mai dificil din toate punctele de vedere, în particular din perspectiva activităţii specifice, căreia necunoscându-i rutina, detaliile, nu o stăpâneam foarte bine/nu intuiam ce se aşteaptă de la mine/ce trebuie să fac şi aveam permanent sentimentul că îmi scapă ceva important, că poate nu am făcut cea mai bună alegere. Neştiind ce presupune activitatea în cadrul unei instituţii militarizate, am avut însă plăcerea să descopăr că, dincolo de regulile care trebuie respectate, există o abordare firească, similară celei cu care eram obişnuită în calitate de civil. De asemenea, colegii tineri şi atmosfera caldă în care am fost primită m-au ajutat să mă acomodez rapid, iar îndrumarea atentă de care am beneficiat mi-a permis să progresez la nivelul aşteptărilor.

După o anumită perioadă, pe măsură ce am reuşit să înţeleg "de ce", să depăşesc sentimentul iniţial de nesiguranţă şi să găsesc "culoarul" potrivit pentru desfăşurarea activităţii, apreciez că m-am acomodat. Au contribuit la aceasta şi calităţile pe care le am, structura interioară şi, poate, o doză de încăpăţânare în a demonstra că pot, în ciuda tuturor obstacolelor.

Am auzit prima dată de SIE în anul II de facultate. Nu ştiam exact ce înseamnă dar mi-a sunat interesant. Ulterior, îmi revenea periodic în minte ideea de a lucra în SIE însă eram sceptic că voi avea vreodată această şansă.

În anul IV de facultate, când am fost abordat şi am primit propunerea de a lucra în acest Serviciu, mi s-a împlinit un vis. Îmi amintesc şi îmi voi aminti mereu prima zi de activitate, 17 august.

Au urmat zile bune şi mai puţin bune, însă satisfacțiile pe care le-am trăit în tot acest timp m-ar face să aleg oricând acelaşi drum, fără nicio ezitare.