Emblema
În viaţa de zi cu zi, simbolurile constituie veritabile repere, care, prin natura lor, au rolul de "a vorbi" despre conţinuturi ce nu sunt întotdeauna accesibile celor care vin în contact cu ele. Reprezentarea devine astfel esenţială nu doar prin înţelesurile ei, ci şi prin rolul pe care îl joacă în comunicarea cu ceilalţi.
Incursiunea noastră în mitologie are ca punct de referinţă un simbol aparte, care are menirea de a ne introduce într-o lume aflată sub imperiul forţei şi, deopotrivă, al inteligenţei, o lume care rămâne pentru mulţi o veritabilă "enigmă".
Vorbim, în fapt, de reprezentarea unei lumi ale cărei înţelesuri se prefac în rostul său de a fi, de a sluji, sub semnul credinţei şi al raţiunii, naţiunea pe care o reprezintă. Această lume capătă, în reprezentările celor care o slujesc, identitatea unei puteri ce reuneşte forţa pământeană cu energiile supraomeneşti.
Forma acestei identităţi o reprezintă GRIFONUL, o fiinţă fabuloasă care îmbină - prin capul şi ghearele de vultur - energia celestă cu puterea terestră - sugerată de corpul de leu. Se cunoaşte că antichitatea a consacrat grifonului sarcina de paznic al comorilor. Grifonul apare frecvent pe pietrele dacice anterioare cuceririi romane - cât şi după. La fel, le găsim şi pe Columna Traiană împodobind armele dacice. Celebrele coifuri dacice, numeroase fibule, piese de harnaşament, atestă o bogată tradiţie geto-dacică legată de grifon. Acest lucru nu este întâmplător. Anticii Pindar, Apollonius din Rhodos, Virgilius, vorbesc despre grifoni ca făcând parte din panteonul tracic. Astfel, Apollo apare frecvent însoţit de grifoni. Pindar: "Apollo după ce a construit împreună cu Eac şi Neptun cetatea Troiei, s-a întors în patria lui, dincolo de Istru (Dunărea) la Hiperboreeni". Grifonul: jumătate vultur - jumătate leu - este aşadar o figură hieratică aparţinând în primul rând lumii geto-dacice şi tracice (a se vedea pietrele de la Alba-Iulia unde Apollo zboară ajutat de grifoni). O altă legendă povesteşte despre Alexandru Macedon care a încercat să se înalţe cu ajutorul unor grifoni ademeniţi cu hălci de carne. Vulturul ţine crucea în cioc – amintind prin aceasta de vulturul cruciat românesc (stema ţării). În gheare poartă cheile (este un paznic al comorilor), simbol al puterii închiderii şi deschiderii secretelor de orice fel. Vulturul care l-a însoţit întotdeauna pe Apollon, dar şi pe Zeus şi Jupiterul roman (unde a devenit stema cezarilor) este un feroce vânător dotat cu o privire ageră. Tradiţia heraldică, cât şi reprezentările antice ale acesteia, adaugă vulturului urechi – pentru a-i spori vigilenţa şi a adăuga auzul privirii pătrunzătoare.
A defini un simbol este, fără îndoială, o încercare care presupune, deopotrivă, cunoaştere şi imaginaţie. A ne raporta la el înseamnă a-l înţelege. Vorbim aici de o lume în care secretul este însăşi condiţia existenţei sale. Simbolul unei astfel de lumi, aşa cum este el descris mai sus, este reprezentat în istorie ca făcând parte din tot ceea ce înseamnă păstrarea şi transmiterea unor tradiţii care dăinuie de mii de ani.
